Uneori încercăm să aşezăm totul mult prea simetric în viaţa noastră, şi poate că tocmai la asta clacăm. Ne oferim iluzia simetriei perfecte, pentru ca mai târziu să descoperim că totul nu a fost decât o Fata Morgana de care ne-am agăţat cu dinţii şi unghiile. Refuzăm să admitem micile sau marile erori, ajungând să fim demiurgul perfect al propriei distrugeri. Tot ce am construit până în acel punct ajunge să se prefacă în praf şi cenuşă, din care vom renaşte precum pasărea Phoenix, pentru a o lua de la capăt, într-un laitmotiv enervant.
Sincer, nu te-ai săturat?
